Discursul de deschidere al scriitoarei Ioana Pârvulescu
Bună ziua, doamnelor și domnilor, jó napot kívánok! Sunt foarte bucuroasă să fiu și eu deschizătoare de drum acum, la a cincea ediție a târgului de carte SepsiBook. Și aș porni de la niște întrebări. Ce este cu acest mic obiect paralelipipedic, fără viață, aparent fără nimic spectaculos în el, cartea, de prilejuiește festivaluri dedicate lui în toată lumea? Și nu contează că aici sunt câteva sute de persoane, și în alte părți ale lumii sunt poate mii sau milioane.
Am fost de curând la târgul de carte de la Cairo. În prima zi erau un milion de cititori care trecuseră prin târg. Dar orașul Cairo în sine e cât toată România. Însă nu contează mărimea unui târg de carte, ci contează pasiunea celor care vin să-l viziteze. Cum de trezește cartea asemenea pasiuni? Mai mult: cum de sunt oameni care se tem atât de tare de cărți, încât le condamnă la moarte? Și au existat nenumărate perioade în istoria omenirii în care cărțile au fost puse în piața publică și arse, ca și cum ar fi avut vreo vină.
Sunt sigură că mulți dintre dumneavoastră au citit acel roman care se cheamă Fahrenheit 451. Titlul reprezintă temperatura la care ard cărțile, iar în roman toți care aveau cărți pe acasă, biblioteci, erau potențial suspecți, și veneau la ei pompierii. Pompierii ar trebui să stingă focul, da? Dar într-o lume pe dos, pompierii sunt cei care dau foc. Într-o lume totalitară, pompierii fac invers decât ar trebui.
Deci veneau pompierii, și dădeau foc cărților rămase în orice locuință. Și unul dintre pompieri, Guy Montag, s-a întrebat ce-i cu toate acestea, și și-a păstrat o carte. Bineînțeles, era foarte periculos să facă așa ceva. Și cu ocazia asta s-a întâlnit cu nenumărați cititori pasionați de cărți. Ce au făcut ei ca să salveze cărțile care erau arse una câte una? Le-au învățat pe dinafară. Fiecare dintre ei a învățat pe dinafară o carte. Și în clipa aceasta vă rog să vă întrebați: ce carte ați dori să învățați pe dinafară, ca să o salvați? Care v-a plăcut atât de mult încât să o învățați pe toată pe dinafară? Nu suntem în situația aceea, slavă Domnului, și să sperăm că nu vom mai apuca timpuri totalitare de acest fel.
Și vă voi povesti trei foarte mici întâmplări ale prietenilor mei, legate de carte, care arată de ce, între altele, ne plac cărțile. Pentru că ele ne apropie, ele netezesc toate asperitățile între noi. Uneori ne apropie cu adevărat în modul cel mai puternic cu putință.
Niște prieteni ai mei care lucrau la o corporație, s-au îndrăgostit, și unul dintre ei a fost trimis, să zicem, la Budapesta, celălalt a rămas la București. Ce să facă ei ca să nu le fie dor unul de altul? Au hotărât să cumpere aceleași cărți, și să citească aceeași carte în fiecare seară, când terminau treaba, astfel încât erau în același loc, în aceeași carte, trăiau în ea, se întâlneau cu aceiași oameni, care erau în acea carte, și nu se mai simțeau despărțiți. Iar la telefon vorbeau despre acești oameni. Așa ceva nu poate să facă decât cartea.
Alți prieteni ai mei s-au căsătorit, și spre deosebire de nunțile cu dar care sunt acum la modă, unde trebuie să duci plicul cu bani, și să-l pui eventual la vedere, așa, într-o casetă transparentă, ca să se vadă cât de gros e plicul, acești prieteni ai mei au cerut tuturor celor pe care i-au invitat la nuntă, să vină cu o carte dragă lor.
Spun asta pentru cei care se pregătesc acum de nuntă, poate o să aibă aceeași idee, să le ceară invitaților să vină cu o carte la ei, să aducă o carte în loc de darul de bani. Dar vă asigur că e mult mai valoroasă. Pentru că cei doi și-au făcut astfel, împreună, o bibliotecă – una nemaipomenită, pentru toată viața!
Ieri, venind cu trenul de la București, am citit, firește, o carte. E una care încă nu a apărut, am citit-o pe print, o voi lansa la Bookfest, și în ea sunt imaginate șapte sfârșituri ale lumii. Cartea e de Ludmila Ulițkaia, o scriitoare care a trebuit să plece din lumea totalitară în care trăia, din Rusia lui Putin, și a emigrat în Germania. Ea își imagineză, deci, șapte sfârșituri ale lumii: focul, apa, virusul și așa mai departe, tot felul de posibilități îngrozitoare, de care ne temem tot mai mult. Ei bine, pentru mine sfârșitul lumii ar fi să nu mai existe cărți, să nu mai putem citi, pentru că asta ne-ar reduce la omul cavernelor, la o lume pe care eu nu mi-o pot imagina.
Așadar, fie că purtați cartea pe dinăuntru, astfel încât ea să nu poată fi arsă niciodată de nimeni, fie că v-o puneți în bibliotecă, dați-i o șansă! Și faptul că sunteți aici arată că sunteți dintre cei care dați o șansă cărților.
Pe copii îi puteți învăța să citească numai dacă citiți și dumneavoastră. Copiii se iau după adulți, și iau exemplul de la cei pe care îi văd citind.
Vă mulțumesc, vă doresc un târg cât mai plăcut, și să ne vedem cu bine în preajma și în inima cărților!
Ioana Pârvulescu